Cafeneaua din colt
Forum de discutii libere !
Creatie literara - poezie - proza
Aparat critic
Prezentare de literatura
Arta
Arta plastica- Arhitectura
Teatrul - Cinema - Televiziune
Muzica
Nesfârşitul a plâns mărgăritare ÃŽn şiruri lungi, în lacrimi de cristal Şi în condei de raze ia culoare Să încrusteze plin de încântare Mărunte flori pe culmea unui deal.
Ca fluturi mici dintr-un tărâm fără durere, Stropi rupţi din trup de curcubeu, Sub ploi de raze ca de miere, ÃŽn seri cu pulbere de stele, Balsamul sufletului meu!...
Şi când pe cer s-arată luna, O mână din umbră de nori Culege una câte una Flori şi culori, Culori şi flori...
Din a lor frăgezime soarbe Parfumul nopţilor târzii, Cântec de greier printre coarde, Amprentele luminii oarbe, Preludiul unei simfonii.
Astfel păşim spre altă lume, O lume fără de dureri, Culegând printre petale Secretul zilei de ieri!...
Niciodată tăcerea nu este deplină Căci tot în juru-mi este viaţă Şi viaţa e o simfonie ÃŽn asonanţe fermecate : Speranţă sau melancolie.
Şi cum în juru-mi este murmur Stau dus pe gânduri de sidef, Cu luare-aminte ascult povestea Căci s-a oprit prin flori de soc Clipa în loc.
Să îmi şoptească la ureche Sonetul său fără pereche... Mă amăgeşte cu ispite Trezind a visurilor glas; Şi printre corzi de violină Plin de candoare, în surdină, Prin firul crud de iarbă Un greiere gingaş.
Ostatic în abisul propriei mele fiinţe Păşesc prin labirinturi de slove şi cuvinte... Un ţipăt se aude şi zarea-n sânge moare, Iar principele zilei se prăbuşeşte-n mare.
Peste a ţării umeri trecut-a multă vreme, Se stinge-o altă zi şi toată firea geme, Iar geamătul trezeşte a vântului suflare, Se deapănă norii pe-ale cerului mosoare.
Si-n negru templu-al nopţii se-aprind făclii răzleţe Şi din întunecime se-arat-aievea feţe Ieşite din icoana de ceară picurată Ce dăinuie şi astăzi de vremi parcă uitată.
Bolnavă zace luna pierdută printre munţi Şi cu sclipirea rece ea mă călăuzeşte, ÃŽn sufletu-mi speranţa a poposit din nou Căci nu departe-n zare lumină se iveşte...
Răsuflarea înserării naşte solemne vibraţii Printre crengi ce curg ninsoarea florilor de mărgărint Şi-n nervurile de viaţă ele nasc reverberaţii - O pleiadă de senzaţii De argint...
Şi cum cerul se ascunde sub o frunză adormită Care îşi închide pleoapa - melc în cochilia clipei Curge ploaia de culoare De mireasmă-mbătătoare Ca o vrajă nevăzută A ispitei.
Vântul zboară şi culege frunze-n leagănul de fum ÃŽntr-un vals cu pas uşor Prin sclipirea unui nor Ce şi-a plâns lumina-n drum.
Şi o linişte sonoră urlă surdă din tăcere, Pas ritmat care pluteşte-n Portative din poveste Până când iar îşi trezeşte Timpul viaţa incoloră.
Dar cuprins de reverie Stau uitat în flori de miere Ascultând imnul tăcerii Pe tărâmul desfătării Unde luna se prelinge ÃŽn coliere de mărgele.
Şi un vis care zâmbeşte ÃŽn argint de stea muiat Mă priveşte-n întuneric Cu un chip şi trup angelic Care-n carnea amintirii A rămas pietrificat...
Calatori ai durerii si sperantei... – poza de alexpoesis, in Poezii Alexpoesis · 18.6KB
E aripa adierii de seară mai grea Şi zarea e toată scăldată-n durere... Pierdut printre creştetul munţilor albi Se prăbuşeşte soarele sub lacrimi de stele.
Agonia în sufletul său luminos Ce se-neacă-n sughiţuri, iar plânsul ÃŽn inimă naşte un ecou dureros - Clipa din urmă la răscruce de vânturi.
Cărarea ce-l poartă către-mpăcare, Izbăvit de canoane şi de viaţa prea grea, I se pare acum cea mai mare povară Căci sufletul plânge sub ploaie de nea.
Părinte prea bun cu lacrimi de gheaţă, Tabloul dramatic ce naşte fiori, Căci tatăl din cer cu privirea în ceaţă Se stinge pierdut între nori.
Şi lasă în urmă orfani şi flămânzi, Durere şi noapte-n simţire... Ca orbi pipăind un drum neştiut ÃŽn genunchi aşteptăm mântuire.
Şi-a deschis dimineaţa privirea în flori, Lucire curată în picuri de rouă, Un joc al luminii pictate-n culori, Neprihănită strălucire în inimă nouă.
Nu merit să strâng în priviri cu păcat Lumina candidă din trupul de soare, Apăsător sentiment al neputinţei ÃŽmi plânge în suflet şi doare...
Şi doare să simt dezmierdare de vânt, Să văd nesfârşirea, minunea, Când sunt doar un om ce-a trăit pe pământ, ÃŽn paşii de orb urmez lumea...
O lume, o minte ce fără să vrea N-ascultă de suflet şi trece ÃŽn faţă călcând pe trupul de flori, ÃŽn urma-i lăsând totul rece.
E timpul ce poate cu cioburi de clipe Privirea în umbră ne-o taie, Bastonul cel alb pipăind al său drum Distruge totul în cale...
Şi cum oare eu să culeg temător Lăptoasa lumină din trupul de soare, Minunea divină în chipul de flori, Când cu lumea o dată orbecăi uşor Şi totul în urma ei moare?...
Mă cufund tot mai mult în noapte... Străzile-s goale şi pustii...şi ce tăcere... Cate-o lumină-n depărtare Pâlpâie rece la fereşti...Ascult... Ecoul se aude de departe Ca un vârtej fermecător de şoapte...
Acum se pierde; şi iar sună ÃŽn noaptea neagră şi pustie. ÃŽnaintez...este tăcere... Ecoul enigmatic a pierit Ca flacăra cea aurie, Ca ziua luminoasa-n asfinţit...
Merg mai departe...se aude... Vântul foşneşte prin castani... Un câine rătăcit mai latră La luna ca un chip de fată. Stau...linişte rece se aşterne, E frig şi vântul iarăşi bate... Pe crengi, în cuiburi păsări dorm uitate Ca monumente sumbre ale nopţii.
Stelele reci se sting pe cer...privesc, Umbre sinistre se ivesc, Se pierd şi iar apar... ÃŽn depărtări o geană de lumină taie cerul - E ziua ce-şi croieşte drum. Si ce frumos!...Şi ce tăcere!... Umbrele stranii au pierit Ca flacăra cea aurie, Ca neagra noapte-n răsărit...
Calatori ai durerii si sperantei... – poza de alexpoesis, in Poezii Alexpoesis · 36.9KB
Mă cheamă sufletul cu strigăt de şoapte, Iar sunetul arde pădurea gândirii, Simt cum alunec pe aripi de cer Topindu-ma-n neantul simţirii.
Se tânguie ierburi sub raza de lună Ce-şi stinge sclipirea-n crâmpeie de nori, Iar întunericul rece ascunde poteca Cândva poleită cu ierburi si flori.
In zadar spintec norii visării Sa aflu iar luna pe cer înstelat, Se stinge si-o ultimă lumin-a uitării, Iar sufletu-mi plânge alt vis destrămat.
Era o stea pitită-n colţ de cer Poate nu cea mai albă, fără nume... Dar timpul pentru ea a depănat O viaţă într-o clipă de minune.
Nici măcar clipa care a trecut Nu s-a cioplit în trupul amintirii, Ne mai urmând decât un ultim pas, Păşind astfel pe drumul nesfârşirii.
Pentru lumina care a născut ÃŽn sufletul ei cald protuberanţe Nenorocită soartă ce a curs Şi viaţa şi-a închis ale ei nuanţe.
Singurul vis ce l-a avut şi ea Ca un boboc de trandafir - candoare S-a dizolvat fără măcar să lase Atingerea luminii de ninsoare.
Nu a gustat nici stropii reci de ploaie, Nu a atins nici frumuseţe-n viaţă... Ce viaţă!!...josnicia sorţii!... Şi clipa bucuriei i s-a pierdut in ceaţă.
La chipul său din trup de ceară S-aprind făcliile de stele Şi luna-n jilţ din fir de ceaţă ÃŽşi strânge lacrimi în mărgele.
Şi vântul varsă mână de pământ Pe trup candid pierdut în intrigile sorţii, Privirea îngheţată-n infinit ÃŽn împietrirea veşnică a morţii.
Era şi ea o stea, un ciob de lume Şi pentru ea şi eu am semănat Din scăpărarea tristă de privire Al lacrimilor trup neîntinat.
Pesemne că într-o secundă Inima-mi a zburat către eter Spre steaua care a chemat-o Cu paşi arzând pe-aripi de cer.
Doar o secundă i-a fost viaţa Şi inima-mi s-a rătăcit ÃŽn depărtările albastre Plângând durerea ce-a simţit... ...plângând durerea ce-a simţit...
Sunt fluture venit din amintire, Când stropi de primăvara ÃŽncă mai dezmierdau colinele rănite – flori de mac…
ÃŽn mine cerul şi-a vărsat lacrima Şi-un curcubeu s-a frânt Cu sânge de-nserare.
Eu de departe vin…foarte departe… Acolo unde zarea nu se stinge, Căci vreme multă a trecut, Iar timpul a încărunţit…si a murit pesemne.
Eu am venit din primăvară Să preschimb întunericul in zi.
