Cafeneaua din colt
Forum de discutii libere !
Creatie literara - poezie - proza
Aparat critic
Prezentare de literatura
Arta
Arta plastica- Arhitectura
Teatrul - Cinema - Televiziune
Muzica
Câte foi va da vremea să-mi scrie istoria?... Nimic complicat...e doar mitul banal, Fantasticul pare acum iluzoriu, Eu nu sunt voinic de prin basme pe cal,
Eu nu sunt nici prinţ în armură de zale Şi nu sunt nici zmeul cu solzi de argint... Şi poate că vremea nici nu-şi aminteşte De mine, ce vreau şi ce sunt!...
Eu nu am palat pe tărâmuri vrăjite, Eu nu sunt nici steaua ce-n noapte învie, Singurul dar ce destinul mi-a dat Cu zgârcenie şi mărinimie A fost doar condei şi hârtie.
Acolo unde plouă cu flori de cireş, Acolo unde susură izvoare, Acolo unde freamătă frunzişul des, Acolo-n holdele strălucitoare, Acolo unde nimeni n-a ajuns, Acolo unde nu se va ajunge, Acolo unde soarele s-a scurs Doar pentru a zâmbi iarăşi din umbre, Acolo unde cerul şi-a lăsat Albastrul tot pe câmpul de cicoare, Acolo unde nimeni n-a călcat Doar cugetul hoinar în înserare, Adoarme-ntre suave flori Pierdut in albul foii de hârtie, Visând lumină şi culori Ce-şi sting sclipirea-n POEZIE.
Calatori ai durerii si sperantei... – poza de alexpoesis, in Poezii Alexpoesis · 21.5KB
Acum vreau să mă las furat de rânduri Gravate-n cuget să nu se ofilească ÃŽn gândul care-a cunoscut ura lumească Şi să rămân fără vindecare sau alinturi.
ÃŽn rânduri unde s-ar ascunde cerul Căci loc este de necuprins în zări... Privesc din grea răscruce de cărări Strângând în palmă nud eterul.
Privesc doar din răscrucea vieţii Clipe ce trec pe lângă mine ca un vânt, Un voiajor al groaznicei năpaste pe pământ Şi eu rămân cu gustul ceţii.
O ceaţă din urzeala amintirii ÃŽn care-o clipă s-a trezit în veşnicie, ÃŽnchisă în nenorocita colivie Ca graniţă-n ţinutul nesfârşirii.
E tot ce timpul în zgârcenia sa cumplită A hotărât cu greu să îmi mai lase, Mă-mbăt în amintirile duioase, Trecutul naşte, iar prezentul mă evită.
*
De aceea vreau să mă pierd între rânduri, Să cer eu Timpului tribut îngrozitor, Nu el să mă-nrobească lăsându-mă să mor Pierdut în amintiri îngropate în gânduri.
Dorinţe se nasc temerare Păşind pe tărâmul de fum... Dincolo de imaginaţie - Dimensiunea tuturor posibilităţilor - Rânjeşte la un colţ realitatea. ...Şi dorinţele mele poartă cătuşe.
Şi eu port cătuşe, Cătuşele unei minţi pământene... Să nu las un gând Să-mi scrie istoria prin temniţe. Sufletul zâmbeşte dinspre răsărit, E cel ce va stinge durerea... Pe foaie...cuvinte se nasc...
Astăzi doresc să mă desprind uşor de pământ Purtat pe aripile îngerilor Şi să privesc lumea pentru câteva minute De la graniţa dintre Jos şi Sus, Pierdut între Adevăr si Minciună, ÃŽntre Aici si Acolo...
Să arunc privirea mea iscoditoare ÃŽn spatele trupului văzduhului, dincolo de strălucire, Dincolo de infinit, Undeva, pe un drum pustiu pe care nici visul nu a păşit Cu fiinţa sa eterică.
Să simt cum mă depărtez tot mai mult, Să simt că explorez mai adânc Marele Neant, Să dorm pe câmpul eternităţii; Dincolo de timp...pierdut printre flori ce poate nu există Nici măcar realizate din vreo sclipire bolnavă a unei imaginaţii Mult prea bogate.
...Şi când mă trezesc pe cer să zâmbească Un soare prea alb şi fierbinte Mai aproape de suflet, să dezmierde uşor inima mea... Să aline durerea şi să curme tristeţile. Undeva într-o realitate ideală, dar reală... NU vis.
Calatori ai durerii si sperantei... – poza de alexpoesis, in Poezii Alexpoesis · 20.3KB
Cerul nopţii târzii se scutură de stele Prin gerul de sidef al unui nor cărunt, Sclipire selenară în visurile mele Şi cosmica chemare îmi cere s-o ascult.
Şi-a sprijinit eterul fiinţa străvezie Pe capitelul vieţii ce cu nesaţ respir, Să picure în mine ninsoarea sidefie Ca dar al nesfârşirii în cruci sfinte de mir.
Cât îmi va fi să număr în nopţi târzii de vară Sclipirea îngheţată din stele de argint, Voi mulţumi luminii aprinse-n foc de seară Pentru că vărs iubire ascunsă în cuvânt.
Dacă mi-ar fi fost dat s-aleg Inima ar avea acelaşi vis: Să las în acest vers ce n-a fost scris O parte din ce sunt şi ce-nţeleg.
Să nu existe măşti ce vin S-ascundă realităţi ce dor, Patetic versul ce îl scriu... Mă mint pe mine făr' să ştiu Că-mi vând sufletul lor.
Contează oare să adun Dintr-o sclipire de priviri O lacrimă ce-a curs pentru minciuni?
Creez o altă realitate...idealul unei alte lumi Ce şi-a ascuns umbră şi fum ÃŽn spatele unei metafore prea reuşite, ÃŽn spatele regiei încropite... Nimic adevărat din ce vă spun, Numai minciuni!
Mereu dorinţa ce mi-o pun ÃŽn versul ce îl scriu acum Capăt-o solemnă rezonanţă... De ce să fiu şi pictorul prea bun Ca să-mi întind pe pânza poeziei altă viaţă?
Acesta e talentul meu să scriu ce simt Şi doar ce simt...Să-i las pe cei ce nu au ce să scrie Să-nşiruie cuvinte mari ce mint.
Am dat drumul unei vrăbii Prizonieră-n colivia gândurilor ascunse; Şi simţind înfiorarea aerului albăstrui S-a suit să ciugulească grăunţele de stele... Deşi rănită-n aripă cu-alicele gândurilor negre A zburat pe deasupra năzuinţelor mele. ÃŽn inima-i sângele s-a umplut de lumină, Libertatea îi arde în negre mărgele... Infinitul i s-a deschis primitor, Păcat că ea nu poate să vadă!... E noaptea cu cerul diamantelor negre Ce-n lacrimi de aur se-ncheagă. Plouă cu stropi grei peste suflet sihastru, Plăpânda fiinţă bătută de vânturi, Pierdută-n cerneală de cer prea albastru Ţesut din speranţe, himerice gânduri... Alunecă-n văluri de umbre-albăstrii Pe trepte de fum si de şoapte, Se leagănă lin în hamacul de aştrii: O mreajă din fire de noapte. Privirea-i altarul luminilor stinse, Fiinţa e-n sine o lume şi ea Adăpost al tristeţii, al dorinţei deşarte, Doar dorul e singura stea... Doar dorul ce arde cu palidă viaţa Al flăcării chip alb de lumină De gânduri curate ce n-au rătăcit Pe-ale vieţii drumuri cu tină.
A nins ploaie de somn peste noi Şi cerul şi-a-nchis pleoapa de noapte Şi-a stins toată vraja în lacrimi şi ploi... E pace în noi, E pace în voi, E pace-n izvorul de şoapte....
Se ţes pânze negre din umbră şi scrum, Mătase din trup de-ntuneric, Veşminte subţiri din astre de fum, Halouri de stele ÃŽnşirate-n mărgele, Dorinţa şi visul himeric.
Păianjen vrăjit rătăcit între astre ÃŽnsăil-o scară din lacrimi şi-argint, Ca îngerii albi cu veşminte albastre Să curgă uşor Păşind trup de nor, Să sărute al lunii chip blând.
Stele bolnave se-aprind tremurând, Altare cu focuri de ceară, Ofranda li-e viaţa ce scade văzând, Văpaia de nea Din praful de stea, O lacrimă caldă de vară.
Pe file din vremi de apusă durere Se-nchină uscat şi bolnav trandafir, Cuvinte crude, amare şi rele ÃŽi taie splendoarea, Curgându-i culoarea Din vene în cer si simţiri.
Şi roşie e zarea de sânge curgând ÃŽn cheaguri de negre mărgele Purtate aiurea pe aripi de vânt Să curgă uşor Prin pântec de nor Stingând sclipirea de stele.
Pe-altarul de raze un strop se prelinge Ca jertfă adusă luminii prea albe, Pe crucea de vânturi picătura se frânge, Iar cerul îşi cerne Uşor printre gene Ninsoarea sclipirilor dalbe...
Calatori ai durerii si sperantei... – poza de alexpoesis, in Poezii Alexpoesis · 30.8KB
Văzduhul liniştea destramă cu privirea, O lacrimă prea roşie cu o sclipire vie Şi totul de nesomn îşi clatină zidirea Ca o pleoapă de zare ce-aşteaptă să învie.
ÃŽn ninse flori de ceaţă conturu-i de cărbune Sunt nori ce poartă-n pântec argintul albei lune, Să îşi deschidă ochii şi să privească vântul Cu aripi de mătase cum mângâie pământul.
ÃŽncă o notă lină în neclintirea zării Şi ceaţa se destramă cu văl fin de răcoare, Iar totul amuţeşte în trupul depărtării, Din faldurii de neguri preschimbă ziua floare.
Prin sticla de lumină se coace fructul vieţii, Lumina se prelinge prin vena dimineţii ÃŽntr-un izvor de murmur cu umedă privire Ce îşi revarsă unda-n lăptoasa nesfârşire.
Un fir de miozotis se-nalţă-n spre lumină - O pată de culoare, parfum şi gingăşie, ÃŽn carnea sa mireasma pluteşte şi suspină Şi-n sufletu-i e totul prea-sfântă armonie.
Si dealurile-n zare se-ntind cu lenevie, Iar peste ele curge culoarea dintr-un nor, Apoi o dat' cu vântul păşesc înspre câmpie, Alerg pe iarba moale cu razele în zbor.
Ameţitoare vrajă ce-n suflet înfloreşte Mă face să mă pierd în lacrimi de argint Şi-n inima-mi prea albă aripă sfântă creşte S-aduc tot mai aproape edenul de pământ.
