|
|
Gata! Soarele a apus definitiv pentru ziua de azi. Singurele lumini care mai contează sunt cele ale maşinilor şi ale rarelor localităţi. Unele camioane au atât de multe becuri, încât seamănă cu un pom de crăciun mişcător.
Drumul nostru intră intr-o o zonă muntoasă. ÃŽn lumina slabă a nopţii, poţi să-ţi imaginezi orice în privinţa traseului pe care îl străbate autobuzul. Mie, spre exemplu mi se pare că mergem pe o potecă de munte, parcă am fi în Bucegi, doar că poteca e asfaltată şi pe ea se merge cu autobuzul. Pantele sunt din ce în ce mai mari, iar localităţile au dispărut complect. Doar luminile maşinilor de pe celălalt sens de circulaţie mai animă puţin noaptea, dar şi acestea dispar din când în când pentru că celălalt sens de circulaţie înseamnă o altă şosea care, uneori, ocoleşte muntele pe celălalt versant. ÃŽn sfârşit, se pare că am ajuns pe creasta muntelui. ÃŽn valea din faţă se vede o localitate. Nu prea mare, dar e o localitate. Era şi cazul! Cred că a trecut mai mult de o oră de când n-am mai văzut nimic altceva decât faruri de maşini. Ooo! Ce păcăleală! N-a fost nici o localitate. Erau doar farurile maşinilor din vale. Dar ce vale! Pe măsura muntelui pe care l-am urcat. Iar după vale, un alt munte, parcă totuşi mai mic.
Mi-a revenit în gând idea filozofiei ca profesie, dar nu numai a filozofiei. Personal am cunoscut multe persoane pe care pasiunea pentru matematică din liceu le-a făcut să creadă că vor deveni matematicieni. Ei au devenit însă profesori de matematică, ceea ce este cu totul altceva. Meseria de profesor reclamă dorinţa de a-i învăţa pe alţii, talent pedagogic, metode didactice de predare şi, mai ales, multă dragoste pentru copii, ceea ce nu are nimic comun cu matematica. Ca profesor va preda o viaţă întreagă aceeaşi matematica pe care el însuşi a învăţat-o ca elev, ceea ce nu înseamnă foarte mult. Cercetarea matematică este altă meserie. Cine şi-a făcut iluzii a avut toate şansele să se rateze, deşi avea cap pentru multe alte activităţi unde să-şi folosească aptitudinile şi să aibă şi satisfacţii profesionale.
Ceva asemănător se întâmplă şi cu scriitorii. Un scriitor trebuie să aibă ceva de spus. Cei de geniu, au intuiţia viitorului; cei mai modeşti pot relata câte ceva din epoca în care trăiesc. Cine însă nu are nimic de spus nu există ca scriitor, oricâte cărţi de vizita şi-ar tipări, oricâte articole ar iscăli în reviste cu circuit de club, şi oricâte cărţi ar publica, cu sau fără ajutorul Uniunii Scriitorilor. Forma în care scrie este, fără doar şi poate, importantă. Dar, cum forma fără conţinut nu interesează pe nimeni, nici opera lor, dacă nu spune ceva, nu va avea o altă soartă decât cea a oricărui ambalaj. De aceea părinţii greşesc atunci când, în baza presupusului talent pentru literatură al copiilor lor, îi îndrumă către o carieră literară, cu speranţa că vor deveni scriitori. Studiile de filologie le va permite să devină profesori de literatură, dar nu în mod necesar scriitori, aşa cum un profesor de sport nu este în mod necesar un recordman. Şi mai grav este atunci când adolescentul, între timp devenit matur, persistă în greşeala de a crede că a fi scriitor este o meserie şi că el este unul dintre ei numai pentru că are legitimaţie la un for oarecare de cultură. Revista DILEMA ne furnizează săptămânal câte un exemplu de comportament didactico-şcolăresc, unde profesorii s-au îmbrăcat cu haine prea mari pentru corpul lor, uneori cam pirpiriu chiar pentru catedră. Redacţia dă temele pentru numerele viitoare, iar membrii sârguincioşi ai clubului, unii cu nume cunoscute prin Uniunea Scriitorilor, îşi trimit lucrările. Mă gândesc la sărmanii redactori, în ce situaţie sunt puşi când primesc o lucrare slabă de la un colaborator (era să zic client) cu nume mare. Evident că nu-l poate refuza, dar este la fel de evident şi răspunsul la întrebarea de ce asemenea reviste au tiraje reduse. Pentru mine nu este la fel de limpede de ce redactorii lor se plâng şi pretind sponsorizări. Un scriitor adevărat nu are nevoie să i se dea teme şi nici nu scrie la comandă. Ar însemna că cel care dă tema are mai mult geniu decât scriitorul însuşi. El, scriitorul, este cel care are ceva de spus, iar dacă nu are, bunul simţ ar trebui să-l determine să-şi vadă de catedră, sau cel puţin să mai aştepte; cine ştie, poate cu timpul va afla ceva ce merită să spună lumii. (Pe mine nu contaţi! Eu nu sunt nici măcar profesor.)
_______________________________________
A scrie inseamna a respira!
mnov
|
|
