|
|
Cele mai nocive carti din cultura romaneasca
Alexandra Olivotto
--------------------------------------------------------------------------------
Cioran si Eugen Barbu. Densusianu si Adrian Paunescu. Nae Ionescu si Titus Popovici. Nu sint cupluri, si totusi au ceva in comun: operele lor si-au facut loc in mentalitatea romanilor, alterind-o. Ei sint clasicii literaturii malefice de la noi.
Textele fatale cititorilor sint din start controversate. Fiecare critic are criteriile proprii pentru a le depista. „Cotidianul“ a incercat sa afle din gura a 22 de experti care sint cartile romanesti cele mai daunatoare pentru publicul autohton.
Conform respondentilor, cele mai nocive carti se asociaza cu perioada comunismului. Dan C. Mihailescu vorbeste de „«Mitrea Cocor», pe locul intii, fiindca Sadoveanu era un nume interbelic de mare importanta. Pactul semnat de el a atirnat dintr-atit mai greu la cintar“. Criticul considera ca nu trebuie uitat nici romanul „«Cronica de familie», Petru Dumitriu, pe cit de stralucitor si de hipnotic esteticeste, pe atita de pernicios, selectind din aristocratismul romanesc exclusiv patologicul, morbidul, grotescul etc.“ sau „«Setea» si «Strainul», ale lui Titus Popovici, despre care insusi autorul a marturisit, dupa 1989, ca au inversat, pur si simplu, raul din societate, punind faptele comunistilor pe seama legionarilor“. Luminita Marcu, asistenta universitara la Facultatea de Litere din Bucuresti, atrage atentia asupra unor volume de Arghezi si Sadoveanu care sint deschizatoare de drum pentru compromisul politic. Este vorba de „«Pauna-mica» de Mihail Sadoveanu, o carte despre o proto-cooperativa agricola de productie, care a fost scrisa cu un an inainte de celebrul «Mitrea Cocor», si «1907 - Peizaje», de Tudor Arghezi. Acesti doi titani ai literaturii interbelice, care ramin scriitori la fel de valorosi in ciuda compromisurilor, au facut un rau imens si au lipsit literatura romana si scriitorul roman de ultima speranta a unei posibile demnitati. Atentie si cit de malefice sint datele la care au aparut: in 1948, la inceputurile impunerii noilor valori, si in 1955, cind existau sanse de relaxare!“
Zece ani patati
Nicolae Manolescu vorbeste despre textele nocive ale unui intreg deceniu. „Ma gindesc la romanul romanesc din anii ’50, nu la unul anume, ci, din pacate, la aproape toate, cu rarisime exceptii. Este un roman malefic, in cel mai propriu sens al cuvintului. Nu am descoperit nicaieri, nici in documente de partid sau in istorii, precum cea a lui Roller, nici in studiile despre societatea romaneasca de dinainte sau de dupa razboi, o imagine mai distorsionata si mai ingrozitoare decit aceea din romanele lui Zaharia Stancu, Titus Popovici, Eugen Barbu, Petru Dumitriu si chiar Marin Preda. Este un fenomen negativ al romanului care da in acei ani o imagine a istoriei noastre din ultimul secol, inclusiv cea contemporana, care a ramas, in buna parte si astazi, in subconstientul si chiar in mintea multora. Toate evenimentele majore, indeosebi cele postbelice, sint prezentate in romanele cu pricina intr-o maniera nu gresita, ci ticaloasa“. Mircea Vasilescu e de acord cu aceasta pozitie, pe care o completeaza: „Tot asa - si nu neaparat din vina autorilor - romanele despre «obsedantul deceniu» si toate dezbaterile care le-au inconjurat au produs un tip de lectura «corupt»: le citeam pentru ca gaseam in ele dezvaluiri despre epoca stalinista. Numai ca dezvaluirile erau «cu voie de la cenzura», iar noi ne iluzionam ca romanele cu pricina sint curajoase“.
Literatura care tine trena
Luca Pitu evalueaza urmarile nefaste ale literaturii proletcultiste. „V.G. Mortun li se pare in continuare un personagiu detestabil, prea legat de «tradarea generosilor», Petrache Lupu asa cum e zugravit in «Domnul general guverneaza», Carol al II-lea si Vaida-Voevod, precum ii ridiculizeaza Regele Palaelibus. Urmarea? Nici azi nu avem biografii critice, adica nehagiografice si nemarxizante, ale contributorilor la propasirea Romaniei moderne, dar ale Anei Pauker si ale doctorului Petru Groza, edulcorante, inunda piata“.
Curtea comunista nu ducea lipsa nici de menestreli, remarca Marius Chivu, critic literar. „Poezia lui Adrian Paunescu a manipulat prin melodramatismul ei ipocrit, slujind si legitimind patriotismul pagubos (pe care l-a identificat pervers cu solidaritatea) al nationalismului ceausist“. In plus, criticul precizeaza ca „Adrian Paunescu a reusit, prin Cenaclul Flacara, nu sa creeze mentalitate precum poezia proletcultista, dar sa dezamorseze spiritul nonconformist, provocindu-l organizat prin false manifestari de atitudine si creind iluzia exprimarii nerestrictive“.
Dreptacii radicali
Criticul literar Doris Mironescu observa ca propozitia „intelectualii doresc sa se erijeze in ideologi ai puterii“ nu se leaga doar de comunism. El comenteaza ca „«Centrul» ideologic al Garzii de Fier fiind neocupat - Codreanu nu poza in intelectual -, multe lupte pentru puterea simbolica aveau loc, e drept ca fara prea mare succes, la nivel politic si, in cel mai bun caz, intre inteligente de nivel mediu, ca Nicolae Rosu, Al. Cantacuzino sau, atentie, Ernest Bernea (Cartea Capitanilor, 1937)“. Mironescu adauga ca „o veritabila «eminenta cenusie» a gardismului a fost Nae Ionescu, om suficient de lenes ca sa nu isi adune intr-o carte cele mai extremiste articole publicate in «Cuvintul» sau in alte gazete interbelice («Roza vinturilor» din 1937 e, in cel mai bun caz, o mistificare). Ionescu era concurat, cu mai putin succes, de Nichifor Crainic, vajnic ideolog al unei revolutii spirituale infaptuite de «statul etnocratic», pe care isi inchipuia ca l-a anuntat in «Ortodoxie si etnocratie» (1937), si pe urma contabil veninos al prioritatilor proprii in materie de guvernamint de extrema dreapta («Lupta pentru spiritul nou. Germania si Italia in scrisul meu de la 1932 incoace», 1942)“. Excesele textual-ideologice ale legionarilor sint evocate si de alti critici, de exemplu Cornel Ungureanu sau Carmen Musat. Ambii pun insa nocivitatea acestor carti pe seama cititorilor.
Pedepsirea autorului
Exista si texte care, prin efectul pe care il au asupra publicului, se intorc impotriva autorului. Ion Manolescu, lector dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti, mentioneaza citeva exemple in acest sens. „«Nocivitatea» unui text fluctueaza in functie de factori foarte diferiti: epoca, estetica, politica, morala, codurile publice si private, chiar legile unei tari. Incalcarea lor echivaleaza pentru unii cu un atentat juridic, iar pentru altii cu un act de libertate culturala. In materie de «nocivitate» erotica, «Duduca Mamuca», «Poemul invectiva» si «Jurnalul de sex» i-au dus, la vremea lor, pe Hasdeu la tribunal, iar pe Bogza in puscarie, inainte de a le face loc in istoriile literare. Pentru Sanielevici, Sadoveanu era autorul cu douazeci de adultere (literare), iar lui Iorga, Rebreanu ii aparea ca un adevarat psihopat, «de gust pervers pentru subiecte respingatoare»“.
Alte carti sfirsesc prin a-i dauna scriitorului in termeni de reputatie. Criticul literar Bogdan Alexandru Stanescu comenteaza un caz recent din literatura romana: „«De ce iubim femeile» este cazul literaturii «intrebuintate»: un volum precum acesta beneficiaza din plin de capitalul simbolic acumulat de autor datorita adevaratei literaturi. Nu cautati aici literatura din «Orbitor» sau «Nostalgia», n-o s-o gasiti. «Este altceva». Desigur, nimeni nu spune ca sint bucatele scrise exclusiv cu imaginea publicului target-cititor de «life-style magazines» in minte, dar se apasa pedala diferentei specifice. Cred ca «De ce iubim femeile» slujeste ideologia unui capitalism salbatic si imbecil“.
Anticipatoare ale raului
Numele lui Cioran a fost invocat nu o data de critici. De exemplu, Caius Dobrescu considera ca „tinarul, foarte tinarul Cioran este singurul candidat valabil la titlul de Sayyid Qutb (personalitatea intelectuala a Fratiei Musulmane - n.r.) al romanilor“, adaugind ca „«Lacrimi si sfinti»“ si «Pe culmile disperarii», de Emil Cioran, reflecta influenta masiva a lui Nae Ionescu, dar maestrul n-a reusit sau n-a dorit sa se exprime in alt gen decit articolul de gazeta. Tinarul Cioran se afla, asadar, in situatia ca, fara a fi autorul direct al celor mai otravitoare idei cu elaborare preponderent autohtona din cultura noastra, el ramine, totusi, cel ce le-a dat, si la propriu, si la figurat, volum“. Si criticul literar Paul Cernat opteaza pentru acelasi autor, dar pentru o carte diferita. „Ma gindesc in special la «Schimbarea la fata a Romaniei» de Emil Cioran. Fara sa fie o opera doctrinara si cu atit mai putin una de comanda propagandistica, ea exalta intr-un mod extrem de expresiv demonii ambelor totalitarisme - legionar si stalinist - inainte ca acestea sa se instaureze in Romania. E o carte mesianica, profetica, dar de un profetism malign. O carte in care irump, la modul isteric, toate frustrarile si complexele noastre de natiune periferica, o intreaga patologie a identitatii individuale si colective“.
Discriminare beletristica
„Si in antebelic se ouau fel de fel de chestii «malefice»… din perspectiva timpului actual, inclusiv «Poemul-invectiva», articolele iudeofobe ale lui A.C. Cuza ori unicul numar din revista «Pula», dar nu erau manualizate, nu deveneau lecturi obligatorii pentru alumni, adica adjuvant la spalarea creierelor sau crearea «omului nou». Eliade insusi intervenea critic in ce priveste prefata nae-ionesciana la «De doua mii de ani», sebastianicul roman“, remarca Luca Pitu. Cazurile de rasism nu lipsesc din literatura romana, Cornel Ungureanu referindu-se in acest sens la o carte a lui Slavici, „«Soll si haben - chestiunea ovreiasca in Romania», carte aparuta intr-un anume context, exprimind un anume moment al devenirii clasicului: cartea se adresa unui public specializat“. Si sexul feminin a avut parte de discriminari. Doctoranda la SNSPA si filoloaga Oana Baluta vorbeste despre autori „care creeaza personaje feminine «dupa pofta ce-au poftit-o» cele masculine (de pilda, Anton Holban si a sa opera «O moarte care nu dovedeste nimic»)“. In materie de discriminare a sexului frumos, doctoranda constata ca „scriitorul Camil Petrescu poate fi incadrat la categoria misoginism fata de intelectul femeilor“ si ca „pentru Calinescu, femeile devin «posesoare de identitate», fie ea si trunchiata, doar prin raportare la un barbat, fie ca este vorba de tata, frate sau sot“.
Manuale raufacatoare
„Daca e vorba sa numesc o carte sau niste carti raufacatoare, din si pentru literatura noastra, primele care imi vin in minte sint manualele de Limba romana din anii ‘50 ai stalinismului romanesc. Erau date acolo ca exemple de impresionante realizari ale «literaturii noi», compuneri precum «Minerii din Maramures» si «Lazar de la Rusca», de Dan Desliu, ori o poezie ridicola precum «Silvester Andrei salveaza abatajul», de A. Toma. Ele mi-au ramas in minte pentru toata viata, cum s-au pastrat desigur in amintirea tuturor acelor generatii agresate spiritual ale epocii, ca embleme grotesti ale mizeriei intelectuale a unei dictaturi deopotriva nemiloase cu «dusmanii de clasa» si cu inamicii virtuali care puteau fi mintile libere si sensibilitatile cele mai tinere“, detaliaza criticul literar Ion Pop.
De aceeasi parte a baricadei, criticul timisorean Cornel Ungureanu mentioneaza ca exemplu „manualul (oficial) de istorie scris de academicianul Roller“. Acelasi om de litere relativizeaza totodata pozitia: „Sa scriem ca manualele de literatura si istorie (de socialism stiintific, de materialism dialectic si istoric) din anii cincizeci au fost cele mai malefice carti ale culturii romane? Dar manualele acestea se sprijineau pe romane, poeme, piese de teatru semnate de scriitori la moda. Erau cenzurate/indrumate de ideologi bravi, cu putere de decizie, ilustrati in alte opere“.
O pozitie insulara
Eseistul Stefan Borbély semnaleaza existenta altor doua tipuri de carti malefice. Prima include „cartile savante, erudite, cu miza culturala bine determinata, distorsionate insa cu buna-stiinta de catre autorii lor, pentru a corespunde unor comenzi politice viciate, ingraditoare“. Borbély plaseaza in aceasta categorie „Eminescu si Schopenhauer“, a lui Liviu Rusu, si „Istoria ideii de geniu“, de Tudor Vianu. Al doilea tip contine „textele de exaltare a dacismului vizionar, eventual cu substrat sapiential pelasgic, asa cum este «Dacia preistorica» a lui Nicolae Densusianu, care va face ulterior o puzderie de «puiuti» nabadaiosi si va intretine o ideologie etnocentrica mesianica, hipertrofiata, ale carei urme le-am putut vedea relativ recent si in resurectia dacismului ontologizant de dupa Revolutie“. Criticul literar mai precizeaza si ca „dacismul supralicitat e, cred, cea mai diabolica «lucrare» a culturii romane in evolutia sa diacronica“.
Nu avem
„Carti malefice? Hotarit, nu cred ca exista asa ceva. Daca mintea ti-e limpede si intreaga, nu numai ca inveti cite ceva din toate cartile bune sau rele despre bune si rele pe care le citesti, dar - pe cale de consecinta - nici nu poti fi ispitit «malefic» de vreo carte. Intr-un fel, orice carte te apara. Chiar si impotriva ei, in ambele sensuri: «fara s-o vrea anume» si «de ea insasi»“, crede criticul literar Irina Petras. Carmen Musat impartaseste aceasta opinie: „As spune chiar ca nu exista carti «fatale», ci doar cititori «putini la minte», incapabili sa se detaseze de ceea ce citesc, pentru care singura relatie cu cartea este una de totala identificare“. •
Grade de periculozitate
Novicitatea cartilor este un concept pe care criticii literari il gasesc provocator, dar si riscant. „Mingea e in terenul celui care citeste, nu in al scriitorului. Deci, «nu cred ca am putea vorbi despre, de pilda, romane malefice in literatura noastra»“, afirma Adriana Babeti. Pe de alta parte, Horia-Roman Patapievici crede in acest concept: „Malefice sint cartile care promit o salvare prin mobilizarea unora in vederea rectificarii si corectarii altora, ducind intransigenta solutiei pina la mutilare sau exterminare. Iar pericolul rezida nu atit in gindul necumpatat, cit in riscul ca el sa devina visul treaz al unui energumen pus pe mintuit lumea cu scalpelul, ghilotina ori obuzul“. Si criticul Alex Stefanescu e sigur de nocivitatea unor texte: „Cartile proaste despre care se stie ca sint proaste nu fac rau nimanui. Asa cum nu face otrava dintr-un borcan pe care scrie «Otrava». In schimb, cele aflate in situatia borcanului cu otrava pe care scrie «Miere» chiar fac rau cititorului. Ii distrug - uneori pentru totdeauna, mai ales daca experienta nefericita are loc in adolescenta - placerea de a citi“, crede Stefanescu.
Ion Bogdan Lefter vede maleficul livresc in doua categorii. Prima acopera „literatura buna devenita moda, obiect de idolatrie, mit: copiata, multiplicata, sablonizata, «reteta» unui autor, a unei grupari, a unei «scoli» de prestigiu care se degradeaza, se erodeaza sub asaltul emulilor“, iar a doua priveste textele „atragatoare in sine, care, prin frumusetea lor estetica, pot actiona in profunzime, seducind, pervertind, impingind pe calea «pierzaniei»“.
Rele pe plan international
Criticul Al. Cistelecan considera ca nocive sint textele care isi extrag popularitatea din deformarea evangheliilor. „Exista azi (dar nu numai azi) o reteta de succes infailibil: cartea de «scandal Evanghelic». Tip «Codul da Vinci». Dar si, sa zicem, tip «Omul care a devenit Dumnezeu», a lui Gerald Messadié. Carti care simuleaza (desi uneori «documentatia» de la baza lor nu e simulata, ci aproape «stiintifica») o anume savanterie, o anume «stiintificitate» transpusa epic; o speciala «rigoare», care se opune «poeziei» dogmei“, sustine Cistelecan. Criticii romani au refuzat insa sa incrimineze „Suferintele tinarului Werther“, de Goethe, pentru valul de sinucideri pe care l-a cauzat. H-R. Patapievici vorbeste si despre „cartile lui Nietzsche, care sint numai pentru spiritele libere, si fiind o fatalitate. sint periculoase. In schimb, „Mein Kampf“, a lui Hitler, si „Malleus maleficarum“, a dominicanului Heinrich Kramer, au fost desemnate drept nocive aproape la unison.
_______________________________________
A scrie inseamna a respira!
mnov
|
|
