blueapple
Moderator
 Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 765
|
|
Francesco Petrarca
Acum mai bine de şase veacuri, anume în 6 aprilie 1327, la ceasul slujbei de dimineaţă, în biserica Sfînta Clara din Avignon, un tînăr italian zăreşte, printre credincioşii veniţi să se roage, pe o tînără provenţală care-i atrage luarea aminte prin frumuseţea, gingăşia şi puritatea expresiei.Privirile lor se întîlnesc, şi din această întîlnire de o clipă se iscă între ei o atracţie fulgerătoare.Cu deosebire, tînărul e robit cu totul şi pentru totdeauna.
Acest tănăr, care nu împlinise încă 23 de ani, se născuse în Arezzo, orăşel din provincia italiană Toscana, în 20 iulie 1304. Tatăl său se numea Petracco di Parenzo. Era de fel din Florenţa. Notar , ca şi bunicii lui. Mama se numea Elena Canigiani, de asemenea florentină. Amîndouă familiile, fără să aibă vreun titlu de nobleţe, se bucurau de multă stimă.Petracco se cunoştea cu marele Dante Alighieri şi, ca şi acesta, era înregimentat în partidul Albilor.
Ne aflăm în acele vremi, atît de îndepărtate, cînd luptele crîncene dintre cele două partide, Guelfi şi Ghibelini, au însîngerat Italia.Partidul Ghibelinilor era alcătuit din aristocraţia feudală, acei nobili denumiţi "i grandi", sau "magnaţi". Ei susţineau că puterea temporală, autoritatea politică trebuie să fie exercitată de Cezar, şi anume de împăratul Germaniei, iar papalitatea să se mărginească a-şi exercita autoritatea în domeniul spiritual. Aceasta nu de dragul aşa-zisei "idei imperiale", ci fiindcă împăratul Germaniei sprijinea interesele seniorilor feudali, exploatatori ai satelor. Totuşi, în acest sfîrşit de Ev Mediu, în pragul erei capitaliste ("prima naţiune capitalistă a fost Italia"- spunea Engels în prefaţa la ediţia italiană a Manifestului Comunist, referindu-se tocmai la această epocă, o parte din magnaţi intră în relaţii cu marii negustori, industriaşi, bancheri şi încep să participe la operaţiuni bancare şi comerciale. Toţi aceştia ajung să formeze partidul Gueliilor, susţinători ai intereselor acelor "arti maggiori" (corporaţii superioare) alcătuite de patronii manufacturilor, de bancheri, de mari negustori. ÃŽn opoziţie cu seniorii feudali din partidul Ghibelinilor, Guelfii sprijineau puterea laică, politică a Curiei papale.Fireşte, nu pentru că se opuneau "ideii imperiale" şi susţineau "ideea papalitaţii", ci pentru că papa le susţinea interesele, întrucît burghezia şi acea parte a nobilimii care formau partidul guelf erau interesaţi în marile speculaţii financiare ale bisericii romane, speculaţii care nu s-ar fi putut desfăşura în toată vastitatea lor fără o bază politică. Prin urmare, nu era vorba de " o pură ciocnire de idei" între imperiu şi papalitate, ci o vădită luptă de clasă, cu interese economice bine delimitate.
Crude şi pustiitoare au fost bătăliile acestor două partide, ilustrînd interesele antagoniste de clasă ale Evului Mediu din Italia, împărţită într-o puzderie de stătuleţe. Drept consecinţă a acestor bătălii, peste capul şi în dauna lui "popolo minuto" (poporul mărunt), adică micii meseriaşi şi muncitorii din marile ateliere, a fost preluarea puterii comunale cînd de către un partid, cînd de către celălalt.
ÃŽn afară de acestea, partidul guelf era aprig dezbinat de contradicţii interne. N-a trecut mult, şi Guelfii s-au văzut împărţiţi în două fracţiuni deopotrivă de puternice şi care deopotrivă îşi disputau puterea asupra oraşelor-state. Şi anume: Negrii, lăsîndu-se întru totul în mîna Curiei papale şi conduşi de sanguiinul Corso Donati, şi Albii, care nu admiteau amestecul papei în administrarea oraşelor şi care, prin aceasta, erau mai apropiaţi de Ghibelini. Partizani ai Albilor au fost printre alţii, Dante Alighieri şi Petracco di Parenzo.
Cînd în 1300 Negrii înfrîng opoziţia Albilor, Petracco- printr-un ordin asemănător cu acela care l-a exilat pe Dante, în aceeaşi perioadă- este alungat din Florenţa. Aşa îl găsim la Arezzo, unde vine pe lume întîiul său născut, botezat cu numele de Francesco. Familia este silită, în căutarea unei mai bune statorniciri, să se mute din loc în loc, pînă se hotărăşte a lua drumul Franţei, ajungînd la Avignon, unde îndeobşte se refugiau italienii proscrişi, iar mai apoi în orăşelul neînsemnat din apropierea Avignonului, Carpentras.
Băiatul e trimis să înveţe jurisprudenţa-cu deosebire dreptul canonic- la universitatea din Montpellier şi mai tîrziu la Bologna, unde era una dintre cele mai vestite universităţi din Italia. Dar în ciuda temeiniciei studiilor la cele două celebre universităţi şi a valorii deosebite a profesorilor, se pare că tînărul n-a prea profitat de studiile juridice, care-l lăsau rece, întrucît, dimpotrivă, se simţea atras de cariera literelor şi se cufunda cu pasiune în citirea clasicilor antichităţii, îndeosebi a lui Cicero şi Virgiliu. Sub influenţa lecturilor latine, ajunge să-şi latinizeze numele patronimic, care din Petracco devine astfel,Petrarca.
Primind la Bologna ştirea morţii tatălui său (nu va trece mult şi-şi va pierde şi mama), tînărul se întoarce la Avignon, în 1326.
De la 1326 pînă în 1353, Avignonul este, ca să spunem aşa, reşedinţa oficială a lui Petrarca. Aici strînge legături de prietenie cu celebra şi puternica familie a lui Stefano Colonna Bătrînul, ai cărui fii îi vor fi mai tîrziu de ajutor în mai multe împrejurări. Aici intră în relaţii cu curtea papală şi cunoaşte pe papii Benedict al XII-lea Clement VI. Dar nu rămîne în Avignon decît între lungi intervale şi adesea pentru scurtă vreme; căci pînă în 1331 Avignonul e pentru el un punct de plecare în îndelungi şi importante călătorii prin Italia şi străinătate: în Franţa, în Flandra, în Germania, de-a lungul Rinului. Aceste călătorii i-au înlesnit descoperirea unor preţioase manuscrise ale antichităţii, pe care le-a transcris şi le-a editat, cum a făcut îndeosebi cu Cicero. Şi în aceste cercetări asidue, care reînviau gîndirea "păgînă" împotriva închistării spiritualismului medieval, ca şi mai ales în creaţia poetică, după cum vom vedea, se relevă umanistul Petrarca, precursor al umanismului Renaşterii. Iar între o călătorie şi alta- pe care de multe ori le face mai puţin pentru studii sau felurite treburi şi însărcinări oficiale, cît pentru a se desprinde de obsesia iubirii sale- preferă adesea să se retragă în singurătatea de la Vaucluse, mică localitate lîngă Avignon, unde îşi cumpărase o căsuţă, ca să se dedice cu totul studiilor şi compunerii lucrărilor sale. ÃŽn majoritate, acestea sînt scrise în limba latină (De Viris, De Vita Solitaria, De remediis utriusque fortunae, De sui ipsius et multorum ignoratia, Secretum) şi dezbat cele mai variate teme filozofice, religioase, ştiinţifice, autobiografice etc. Printre ele, trebuie deosebit citată poema Africa, în care este glorificat Scipio Africanul, învingătorul lui Anibal, în cel de-al doilea război punic. Lucrările acestea care i-au adus o faimă timpurie, dar solidă, ilustrează pentru cititorul de azi două laturi importante ale dezvoltării concepţiilor poetului despre lume şi viaţă: pe de o parte vedem în ce măsură a rămas tributar ideilor filozofice şi religioase ale timpului său, cum ar fi ideea de resemnare în faţa nestatorniciei şi nimicniciei existenţei terestre, sau de izolare ascetică, sau de penitenţă creştină; pe de altă parte, găsim aici ideile noi, moderne, despre natură, om, viaţă socială, patrie; şi mai găsim, ca-n Eclogae, sub vălul alegoriilor, aluzii la fapte politice contemporane. Această a doua latură a scrierilor sale latineşti va lua o mare dezvoltare în poezia lirică şi cetăţenească a poetului nostru.
Printre numeroasele sale călătorii, se cuvine să mai amintim şi aceea de la Selvapiana, lîngă Parma, şi mai ales ascensiunea pe muntele Ventoux, pe care o întreprinde în primăvara lui 1335, împreună cu fratele său mai mic, Gherardo. Descrierea pe care ne-a lăsat-o în urma acestei îndrăzneţe ascensiuni ni-l arată şi în această privinţă ca pe un precursor, căci Petrarca este cel dintîi alpinist care aşterne pe hîrtie şi elogiul urcuşului pe creste, şi zugrăvirea amănunţită, plastică şi lirică a ascensiunii.
La 1 septembrie 1340, poetul primeşte, simultan, de la Paris şi de la Roma, oferta încoronării ca poet. Petrarca, după îndelungă dezbatere cu sine însuşi şi cu amicii, preferă Roma; dar întîi vrea să fie examinat de Roberto, regele Napolelui, care şi el şi-a arătat dorinţa să-l încununeze. Fireşte, trece examenul cu strălucire. Astfel, ajuns la Roma, este încoronat cu cununa de lauri a Poeziei, în Capitoliu, după o fastuoasă solemnitate, în ziua de 8 aprilie 1341. De aici, se întoarce în Selvapiana, unde abia acum îşi termina poema Africa; apoi, din nou la Avignon, şi de aici la Napoli, ca ambasador al lui Clement VI, pe lîngă regina Giovanna; apoi iar la Parma şi, între 1344 şi 1350, la Modena, Bologna, Verona, Genova, Ferrara, Padova, Roma. ÃŽn 1350, îl găsim la Florenţa, oaspete al lui Boccaccio, vechi prieten.Acesta îi va aduce la Padova o ştire îmbucurătoare: autorul Decameronului obţinuse de la consiliul florentin anularea vechiului ordin de exilare şi restituirea bunurilor părinteşti ale lui Petrarca.
De la 1353 la 1361, Petrarca îşi stabileşte locuinţa la Milano, la curtea principilor Visconti, care îl vor trimite ambasador la Praga şi la Paris. Chiar şi la Milano, unde a fost excelent primit, poetul a preferat de multe ori să stea departe de fastul curţii viscontine şi să se retragă la Carignano, într-o vilă. Vreme de şase ani, între 1361 şi 1367, a trăit respectat şi onorat, la Veneţia, într.un palat pe Riva degli Sciavoni, pus la dispoziţie de republica venetă. ÃŽn 1368 se statornici definitiv la Parma, locuind totuşi de preferinţă în căsuţa sa de la Arquà, pe dealurile Euganiei. Aici, îngrijit de fiica lui, Francesca, şi de ginerele său, îşi trăieşte în linişte ultimii ani. Moare subit în noaptea de 18 spre 19 iulie 1374. Este înmormîntat în piaţeta din Arquà, în faţa bisericii Santa Maria.
(prezentare de Lascăr Sebastian)
_______________________________________
"Sorbi cupa vieţii.Dar când sorbi,/Pe dalbele-i chenare,/Din ochii-nchişi,din ochii orbi,/Curg lacrimile-amare." (Cupa vieţii-Lermontov)
|
|
